CEDO: CAZUL STOIANOGLO

Grigore FURTUNĂ

Nu-l cunosc pe acest om, decât din relatările mass/media şi din reţelele socializate. Nu mi s-a creat impresia că a acceptat aşteptările de schimbări în justiţie care şi-au găsit exprimare prin mandatul dat de alegători doamnei Maia Sandu, Preşedinte al Republicii Moldova, şi PAS la alegerile parlamentare. Aceasta deloc nu înseamnă că contestez dreptul cetăţeanuluiu Stoianoglo la protecţia Convenţiei europene privind drepturile omului. Nici Constituţia Republicii Moldova nu admite aplicarea selectivă a drepturilor cetăţeneşti pentru cazul lui. Numai că există şi drepturile noastre cetăţeneşti, inclusiv şi ale mele, deloc mai inferioare celor ale cetăţeanului Stoianoglo. Drepturi pe care, cum se vede din aceleaşi surse de informaţie, plus sesizarea deputatului Carp, cetăţeanul Stoianoglo, lucrând Procuror, inclusiv, General, nu le prea apăra.

Mi-amintesc cum a reacţionat Procurorul General la apelarea către el privind o bănuială de corupere referitoare la Igor Dodon. În loc să dea curs anchetei care ar fi clarificat bănuiala (a fost ori nu a fost?), lucru în care erau/trebuiau să fie interesate toate părţile, inclusiv, societatea civilă, Procurorul General a admis un lucru abuziv, inadmisibil: a politizat cazul şi, astfel, s-a eschivat de la iniţierea care ar fi pus punct în episod. Volens-nolens, ne-a lăsat să-l bănuim că Procurorul conştient îndoseşte bănuitul de neplăceri. Poate pe Igor Dodon îl aranja să rămână bănuit, însă eu personal apreciez cazul ca protejare a corupţiei.

Dar să revin la temă. Eu nu pretind ca opinia mea să fie apreciată drept calificare juridică a cazului în contextul deciziei CEDO În continuare – Curte,Curţii) nu-s jurist, n-am cunoştinţe profesionale. Nici nu cunosc textul integral al deciziei respective a Curţii: nu posed franceza ca să citesc originalul şi n-am găsit traducerea în română. Cunosc faptul doar din relatarea din ZdG.

Cum am mai menţionat, sunt un diletant, dar care are trista proprie experienţă de relaţie cu justiţia autohtonă şi îmi voi expune opinia asupra cazului, reieşind din aceste scunde surse. N-aşi califica deloc cazul Stolianoglo drept o gafă, un eşec al PAS: şi fără explicarea dlui Carp pricep (sper, nu numai eu): sesizarea unui parlamentar nu este document procesual. Cu atât mai mult că sesizarea a fost către CSP, care-i împuternicit prin lege să lucreze mai departe cu instituţia de referință - Procuratura, să facă calificările calităţii lucrului acesteia, precum şi a procurorului concret, cum înţeleg eu.

Faptul că nu cunosc integral textul deciziei CEDO, nu-mi este obstacol să presupun că ea, decizia, conţine şi calificări concrete în adresa justiţiei, poate şi Guvernării, RM, referitoare la caz şi la încălcările concrete, admise, apropo, nu de procuror, ci de instanţa de judecată, căreia procesual şi-i aparţine în exclusivitate decizia/sentinţa irevocabilă. În mod normal, încălcarea procedurii anchetării, fiind admisă de procuror, trebuia să fie corectată de filtrul instanţei. De atâta şi se numeşte judecată: judecă independent, nepărtinitor. Nu dublează formal cele prezentate de procuror! Precum şi ascultă atent, tot nepărtinitor, şi pe pârât. Judecata naţională n-a făcut-o. Ca şi în multe alte cazuri.

Astfel insist: responsabilitatea în final e a instanţiei, care avea şi dreptul, şi obligaţiunea să apere dreptul cetăţeanului Stoianoglo. Dar, împărtăşesc şi presupunerea că a avut loc ori cârdăşie între oamenii instituţiilor, ori gafa juridică a fost un produs al incompetenţei profesionale a procurorului şi a judecătorilor. Aceasta continuă să rămână o problemă, şi până azi necalitativ soluţionată de două instituţii, respectiv, CSP şi CSM, care ori au admis aflarea persoanelor incompetente, ori controversate în funcţii de jurişti în acele două diferite ipostaze. În cazul concret ne rămâne să aşteptăm reacţia acestor instituţii după examinare (dacă va urma o astfel de examinare), în fond şi la esenţă, a deciziei CEDO. Va fi o dovadă: conştientizează ele că eşecul juridic se va solda cu pierderi pentru bugetul ţării şi, prin urmare, pentru noi, ceilalţi cetăţeni ai ei, inclusiv - pentru mine.

Deşi am unele îndoieli că faptul va fi obiect de examinare, nepărtinitoare, ale instituţiilor nominalizate. Cel puţin în cazul CSM, o fac reieşind din propria experienţă. Eu am avut o dispută cu judecătoriile RM, care s-a finalizat cu intervenirea CEDO şi cu ştirbirea bugetului ţării cu 2200 EUR. Fără a intra în esenţa cazului, voi recurge la citarea doar unor fragmente din decizia respectivă al Curţii în care, alb pe negru, se accentuau defectele majore în activitatea justiţiei moldovene: 1.”Prima întrebare impune un răspuns specific şi explicit. Tribunalele naţionale aşa şi n-au făcut-o şi este imposibil a cunoaşte dacă acestea pur şi simplu au neglijat motivul bazat pe neretroactivitate sau deliberat au dorit să respingă...”. 2. „În ceea ce priveşte instituţiile naţionale, acestea nu au citat, la fel ca Guvernul, o bază legală, pe care s-ar fonda aplicarea retroactivă a dispoziţiilor în litigiu”. 3. „Prin urmare, rezultă că refuzul instanţelor naţionale... nu era prevăzut în lege”.

Cum se vede, judecătorul CEDO, e politicos, foarte ales în expresii, şi în adresa judecătorilor, şi a Guvernului, dar din acele constatări, în opinia mea, reiese, cel puţin, următoarele:

- instanţele naţionale (de toate nivelurile!) nu prea consultă şi, fără sinchiseală, încalcă legea (n-am îndoială că ele cunosc Legea!);

- instanţele, aceste instanţe, cel puţin în cazul meu, (dar, bănuiesc, mult mai des, din considerente care, mă tem nici CSM şi nici CSP, ca şi în alte cazuri, tot nu sau trudit să le identifice, să le dea aprecieri) „deliberat au dorit să respingă” apelul cetăţeanului către justiţie;

- Guvernul nu se simte în măsura deplină drept una dintre cele trei părţi egale (şi fiecare independente!) ale puterii în stat. Dacă e să vorbesc despre trecut, poziţia Guvernului repeta, practic, unu la unu, ceea ce, în cazul meu se inventase în judecată (m-am convins citind textul Observaţiilor Guvernului asupra Cererii mele la CEDO), ba mai mult, mi se crease senzaţia, că acele Observaţii aveau doar semnătura Agentului guvernamental, textul fiind elaborat în aceleaşi birouri ale Curţii de Apel, unde văzuse lumina zilei şi decizia aceleia, contestată de mine.

Vreau să cred că actuala guvernare a pus capăt acelei „practici”. Dar „câte ceva a mai rămas”. Agentul guvernamental este un funcţionar al Ministerului justiţiei. Aşi dori ca acesta să înceteze a mai fi o „păpuşă” al Curţii de Apel, odată ce este în componenţa aparatului acestui minister. Cel puţin, să expună în Observaţiile Guvernului, solicitate de CtEDO, opinie realmente independentă a Guvernului, pe care s-o apere, şi în faţa presei, şi a societăţii, în cazul condamnărilor Curţii, referitoare la relaţia Guvernului cu cetăţeanul-reclamant. În activitatea acestui Agent ar fi dorită şi o suficientă transparenţă, în formă de Press/relase regulate.

Voi detalia. Despre faptul existenţei cererii concrete, depuse la CEDO, Guvernul oficial află din scrisoarea Curţii către sine. Opinia mea: Agentul guvernamental neapărat, după cunoştinţa cu Cererea şi anexele la ea, trebuie să iniţieze o întâlnire cu reclamantul, să aibă cunoştinţă mai amplă, independentă de cea a instanţei, asupra cazului, să caute, să iniţieze soluţii amiabile, cu o preferabilă retragere a Cererii de la Curte, ca urmare a înţelegerii amiabile. Orice bobârnac de condamnare a RM, venit de acolo, preface Guvernul într-un complice a magistraţilor iresponsabili/incompetenţi ori „deliberat intenţionaţi să respingă” cererea justificată a cetăţeanului.

Nu cunosc Regulamentul Agentului guvernamental (dacă există aşa ceva), dar cred că, afară de misiunea de a răspunde la adresările Curţii, s-ar cere periodic să facă totalizări (trimestriale ori semestriale) stării şi evoluţiei lucrurilor, care rezultă din corespondenţa cu aceasta, să iniţieze propunerile Guvernului ori Ministerului Justiţiei către Curtea de Apel, către Procuratură privind corectarea nedreptăţii concrete (care, apropo, aproape totdeauna e la suprafaţă şi nu necesită expertize speciale). Guvernul e obligat, nu formal, ci prin Constituţie, să se simtă şi să se comporte ca ramură a puterii, independentă de Justiţie! Ministerul justiţiei (tot ar fi bine) ar trebui, în careva periodicitate, să adreseze CSM şi CSP constatările sale, bazate pe monitorizarea situației, privind evoluţiile în relaţiile RM cu CEDO şi ineficienţa activităţii judecătoriilor şi procurorilor, în protecţia drepturilor omului. Iar noi, cetăţenii, să simţim asta, graţie transparenţei aiestui lucru.

Cât priveşte cetăţeanul Stoianoglo şi decizia Curţii. Probabil, Guvernul va avea a înghiţi pilula, fabricată de oamenii justiţiei autohtonă. Posibil, care încă se află în exerciţiul funcţiei. Sunt înclinat să împărtășesc aprecierea dată cazului de dl Carp, precum şi lămuririle lui: tare miroase a gafe, special inventate în birourile justiţiei pentru a compromite, a distrage, ca totdeauna, atenţia societăţii de la esenţa/importanţa cazului. La drept vorbind, cetăţeanul Stoianoglo n-ar trebui să se bucure, în egalitate cu mine, de drepturi cetăţeneşti în relaţie cu justiţia, căci eu sunt, fără rezerve, pentru prefacerea justiției autohtone şi repetat mă exprim şi public. Pe când el, în percepţia mea, se împotrivea şi, prin urmare, contribuia din răsputeri la conservarea situaţiei: să simtă bine gustul fierturii pe care ne-o servea nouă, cetăţenilor, în caz de tangenţă cu justiţia.

Da, el a avut de retrăit ancheta strâmbă şi de suportat învinuirea de justiţia şi de oamenii ei, dar calificarea şi integritatea acelora anterior îl aranja, drept că în cazurile când obiect le erau alte persoane. Eu n-am auzit, n-am citit nicăieri că el regretă măcar ceva privind împotrivirea schimbărilor, curăţirea justiţiei de oameni, care o discreditează conştient şi la orice pas. Faptul că circumstanţele l-au impus să apeleze cu Cererea la CEDO, precum şi decizia acesteia este o dovadă incontestabilă a păguboasei poziţii anterioare a procurorului Stoianoglo privind calitatea instituţiei la care a fost înaintat de Dodon şi n-a avut bărbăţia, demnitatea cetăţenească măcar să înceapă însănătoşirea din interiorul instituţiei.

În fond, e o tristă situaţie în justiţie care, din păcate, continue şi nu prea văd cum şi când vor veni schimbările dorite. Uneori mi se pare că soluţie poate fi doar încetarea acţionării unor clauze a Constituţiei, amorţirea temporară (poate, până la doi ani) a unor legi, care ar face posibilă purificarea revoluţionară şi urgentă a corpului de magistraţi (şi în Procuratură, şi în judecătorie, şi în CSM, şi în CSP), împrospătarea acestuia cu oameni noi, neîmpovărați cu moştenirea strâmbă, lustrarea celor care au iniţiat, anchetat părtinitor, au judecat anterior strâmb şi continuie să activeaze în justiţie, cu posibilitatea limitării temporare ori încetării definitive, dependent de calaificrile activităţii în justiţie.

Altfel înmormântăm definitiv visul despre o viaţă într-o ţară democratică, de orientaţie europeană şi o pierdem pe vecie în favorul fărădelegii.