Uneltiri post ţariste: jubilee inventate şi aniversări fictive (despre 3 0ctombrie 1924).
1. Cronologie şchioapă
Speranţa eliberării naţionale, iar mai apoi - revenirea basarabenilor în corpul Patriei tuturor românilor, speranţă care se întrezărise după Revoluţia rusească din 1917, destul de repede a întâmpinat o crescândă împotrivire a bolşevicilor, chiar de la începutul guvernării lor. Regimul bolşevic, deşi, în fel şi chip, încerca să camufleze, să, chipurile, se distanţeze de noţiunea atribuită anterior Rusiei Ţriste de „închisoare a popoarelor”, cum s-a văzut, în esenţa sa s-a deosebit doar fiind mai sângeroasă şi mai crâncenă şi nicidecum dorea să se dezică de politica colonială, expansionistă. Nu chiar mulţi dintre noi şi predecesorii noştri – basarabeni (indiferent de originea etnică, dar, în primul rând, românii moldoveni dintre Prut şi Nistru) ne dăm seama, ba chiar şi truda să ne amintim, să înţelegem, să apreciem la justa valoare celer ce întâmplau în interiorul şi în jurul acestor meleaguri româneşti, ori cu o anumită prezenţă a etniei româneşti un secol în urmă.
Sunt convins că azi, o sută ani mai târziu, e cazul de a împrospeţi memoria, a evalua (îar, în cazul unora dintre noi, trăitorii ţării, la voia destinului, circa trei decenii în urmă numite Republica Moldova, de a reevolua) evenimentele pe care, în mod concentrat isoriografia şi propaganda moscovită, sovietică imperialistă încerca să ni le impună drept apariţie a pretinsei statalităţi sovietice socialiste a moldovenilor, iar istoriografia şi propaganda super agresivă şi super mincinoasă post sovietică (tot moscovită, fireşte!) – poporului moldovenesc, contrapus poporului şi neamului românesc şi României. Trist e că, chiar şi după dispariţia Impriului Sovietic, încă mulţi pământeni, şi români, şi neromâni basarabeni, se angajează să susţină falsul istoric, să se îmoptrivească ireversibelei renaşteri naţionale, firescului curs european al Republicii Moldova.
O sută de ani de păingeniş aruncat şi în permanenţă reânnoit, alimentat cu scopul coservării minciunii, neadevărului istoric, păstrării acestui petic de pământ românesc, perceput şi de ţarii ruşi, şi de dregătorii din Kremlin de azi, drept un cap de pod strategic, de direcţionare agresivă spre România, în particular, şi - Balcani, în întregime, s-a pomenit a fi un laţ, o verigă exclusiv de dură, greu de distrus definitiv, un ştreang pentru ceea ce a mai rămas din fosta Basarabie.
Astfel a apărut în calendarul expansionist sovietic data de 12 octombrie 1924. Cum se ştie, la toate etapele acestui secol, ca şi în anii ţarismului rusesc, exsistau destui etnici români-moldoveni şi de alte etnii, conveţuitoare aici, recrutaţi şi cu devotament promotori ai ideei existenţei moldovenilor, care nu-s români şi care au o limbă aparte, deosebită de cea română, care trebuie să se numească moldovenească. Anume propaganda frontală şi agresivă a acestei teze false de două popoare şi două limbi deosebite, alese şi cu insistenţă promovată încă de guvernarea ţaristă a fost aleasă drept instrument pentru ruperea definitivă de trecutul istoric unic „de la Nistru pân la Tisa”şi păstrarea pe vecie a acestei rupturi.
Un loc deosebit în perioada sovietică post belică, mai bine cunoscută mie, în diversificatul instrumentariu de fortificare a teoriei moldovenismului contrapus istoriei reale a neamului şi pământului unic românesc, serveau pretinsele Jubilee (şi aniversări) a fondării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi a Partidului Comunist al Moldovei care, chiar pur cronologic, erau o falsificare istorică. Nemaivorbind de esenţă. În îndelungata mea viaţă am avut a cunoaşte şi pricepe în diferită măsură trei de astfel Jubilee: 1964, 1974, 1984. Fiecare dintre ele se desfăşurau esenţial în destul de diferite circumstanţe. Fireşte, şi cu diferit conţinut imprimat în memoria mea. Descrierea, ce va urma, relativ mai în amănunt, se va referi la 1974.
Deci, o jumătate de secol în urmă Chişinăul devenise gazda unei acţiuni de rezonanţă unională. Încoace venise Leonid Iliici Brejnev, Secretarul general al CC a PCUS (încă nu şi Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS), unde, în aşteptarea lui, deja se adunase conducătorii organizaţiilor PCUS din Republicile unionale (nu-i mai nominalizez pe acei conducători republicani, căci nu aceasta e important, dar numele unora nici nu-mi pot aminti) Ucraina, Belorusia, Georgia, Armenia, Azerbaigean, Uzbechistan, Turcmenistan, Tajichistan, Kârgâzstan, Estonia, Lituania, Letonia. RSFSR şi Kazahstanul au fost prezentate prin conducătorii Guvernelor acelor republici. Important a fost pretextul atât de reprezentativului summit în capitala RSS Moldoveneşti: se celebra pretinsul Jubileu „50 ani de la fondarea RSS Moldoveneşti şi a Partidului comunist al a Moldovei”.
Acea frestivitate a fost o oră astrală în viaţa şi cariera lui Ivan Ivanovici Bodiul, fostul Prim secretar al CC-lui a Partidului Comunist a Moldovei: să ai musafir la Chişinău (da încă două zile la rând!) pe însăşi Leonid Brejnev şi o bună parte din conducerea supremă a URSS (cinci memri şi membri supleanţi ai CC-lui PCUS) era zenitul doleanţelor oricărui lider regional din Uniunea Sovietică! (numai Cel de Sus poate şti câte încercări nereuşite de al aduce pe Brejnev la Chişinău a avut Bodiul: cum aşa: Hruşciov, pe când prim secretar local era un dat uitării, a fost în 1958, pe când Brejnev, în dominaţia lui Bodiul deja de paisprezece ani – nu!). Eveniment la care se mai alinia şi faptul că în 1951 şi 1952 Brejnev fusese prim secretar al CC-ului a PCM şi uterior contribuise la promovarea lui Bodiul.
Însăşi solemnitatea a avut loc în Palatul „Octombrie” (cum putea fi acel Palat denumit altfel de cât gemenii lui din alte capitale şi oraşe mari din ţara sovietică? Se spunea că acel nume de botez aparţinea tot lui Bodiul. Acum, graţie Guvernării Independenţei, poartă numele minunatului cântăreţ Nicolae Sulac) a durat întreaga zi de 12 octombrie 1974. Fiind de vreo două luni recrutat funcţionar în aparatul CC-lui, am fost şi eu printre invitaţii la şedinţa solemnă. Astfel am propriile impresii/amintiri despre eveniment: o zi întreagă de discursuri şi nici un gând proaspăt, numai osanale, care mai de care, în adresa lui Leonid Brejnev; o întrecere între vorbitori cine o va face mai iscusit, mai neaşteptat, mai altfel, dar fără ca să pronunţe măcar o frază de vorbă vie, omenescă. Unul ca unul, se întreceau în zgomotoase şi patetice exprimări de profundă, cordială recunoştinţă lui Leonid Brejnev pentru marea lui grijă de RSS Moldovenească: acela nu numai a venit să participe la celebrarea Jubileului în cauză, nu numai manifestă permanent interes de Moldova Socialistă, dar şi, se sub linia, foloseşte orice ocazie pentru a o vizita şi a se întâlni cu oamenii cu care lucrase aici vreo 20 ani în urmă (se refereau la un eveniment ordinar, dar căruia de către Ivan Bodiul îi fusese acordat o super atenţie: cred că el o şi fost autorul iniţiativei ca trenul (cu care Secretarul General se deplasa spre Bucureşti ) să facă o staţionare la gara Chişinău. Ceea ce şi a avut loc, cu o durată de vreo oră şi jumătate. Către sosirea trenului Bodiul adunase pe platforma gării o întreagă gloată: nu numai conducerea supremă a Republicii, ci şi un set de persoane, care activa-se în CC-ul timpurilor conducerii lui Brejnev). Cel linguşitor vorbitor a fost observat şi peste un an - promovat şef a celei mai numeroase secţii din aparatul CC-lui, iar la Congresul de rând al PCM – ales medmbru al acelui CC.
Binenţeles că nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială, cel puţin aspectul cronologic al evenimentului, deşi existau destule informaţii accesibile pe larg (cum ar fi diferite ediţii locale despre „istoria RSS Moldoveneşti”) nici formal nu confirmau data pretinsului Jubileu. Aşa a fost zece ani mai înainte, aşa - şi zece ani mai târziu. Doar că acele două Jubilee au fost mai puţin pompoase şi cam motolite de evenimente imprevizibile pentru PCUS în întregime, dar şi pentru conducătorii de vpartid locali.
Jubileul de 40 ani n-a justificat extinsele pregătiri şi aşteptările că la festivitate va veni însăşi Nichita Sergheevici Hruşceov. Însă în ziua şedinţei solemne, la Chişinău, pe neaşteptate, surprinzător, s-au pomenit cu secretarul CC-lui PCUS , Nicolai Podgornâi (care peste două zile va deveni Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS). Acela s-a arătat doar pe vre-o câteva ore, a dat citirii un mesaj de felicitare din numele conducerii supreme sovietice (nici nu de la Hruşceov personal, cum ar fi fost de aşteptat; numele lui Podgornâi l-a pomenit sec, în treacăt) şi îndată, fără să facă o explicare concretă, la luat pe Bodiul cu sine la Moscova: acolo, cum am aflat peste trei zile, se decidea neprogramata demisie, din toate posturile, cu trimiterea la pensie, a lui Nichita Hruşciov. Clar: nomenclatura de la Chişinău era în confuzie, zăpăceală şi nu mai putea fi vorba de mare zarvă politică locală. Şi de guleaiuri...
Cu împotmoleală s-a celebrat şi cel de al 60-lea Jubileu: Secretar general era Iurii Vladimirovici Andropov, care nu putea părăsi Moscova (nu se ştie dacă ar fi dorit): trebuia să fie în apropiere de palata-cabinet medical pentru procedura hemodialezului (ceea ce noi atunci nu ştiam) şi, prin urmare, era netransportabil. Însă mai era o circumstanţă: cu venirea lui Andropov la conducerea PCUS a pornit o campanie de strunire aspră/dură a nomenclaturii, de iniţiere a urmăririlor penale a „oamenilor mari” pentru fapte de corupţie, răpire a banului public, de falsificare a statisticii publice. După cât îmi amintesc, la solemnitatea din acel an de la Moscova a fost deplasat Victor Vasilevici Grişin, membru al Biroului Politic al PCUS, conducător al organizaţiei PCUS din oraşul Moscova, ceea ce dădea semne triste şi era de înţeles: RSS Moldovenească, mai precis, conducătorii de vârf ai ei deja erau obiect de atenţie în contextul campaniei nominalizate. Grişin a petrecut la Chişinău tot vreo oră jumătate, poate, două...
În opinia mea cea de azi, acele Jubilee au avut doar un aspect pozitiv: sub progrmul pregătirii către ele, conducerea Republicii putea obţine suplimentar suse financiare şi materiale pentru soluţionarea unor chestiuni importante, sociale, de infrastructură, cum a fost, bunăoară, construirea noului aeroport Revaca, capabil să primească avionul cu care urma să se deplaseze la Chişunău Brejnev. Plus trasa auto, tot nouă, Aeroport – centrul capitalei.
Dar să revenim la cronologie (tot fără a intra în conţinutul faptului). Conform surselor accesibile, precum şi a interpretării oficiale sovietice drept certificat, precum şi zi de naştere al Republicii Sovetice Socialiste Moldovdeneşti se constată Legea despre constituirea ei, aprobată/votată de către sesia Sovietului n Suprem al URSS din ziua de 2 august 1940, adică cu o diferenţă, respectiv, de 16, 26, 36 ani de cât se celebra în pomenitele Jubilee. Cât priveşte pretinsul Partid Comunist al Moldovei acesta a apărut ca urmare a hotărârii CC-lui a PCTu(b)din 14 august 1940, deşi, strict vorbind, primul Congres (organizaţional!) care ar şi fi trebuit să decidă constituirea pretinsului partid, a avut loc doar la 8 februarie 1941. Deci toate trei Jubilee, pomenite mai sus, au fost false. N-au fost Jubilee.
(Rezume: 12 octombrie 1974, chiar şi conform calendarului revoluţionar sovietic, n-a fost zi de jubileu, ci doar de aniversare întârziată cu patru luni a celei de 34 ani de la circul politic cu fondarea RSS Moldoveneşti şi cu anticipare de patru luni – a celei de a 33 ani de la fondarea PCM.)
2. Statalitate de conjunctură, sau politică balmeş-talpeş
Nu sunt istorician profesional, nu mi-am desemnat scop prezentarea unui tractat ştiinţific, ca urmare a multor zile şi ciasuri petrecute în arhive ori biblioteci, cu ridicarea şi estimarea probelor documentare asupra temei. Pentru moment m-am limitat doar la ceea ce s-a aflat/se află în surse deschise, cărţi care, realmente sunt o „venire cu mărturisire”, drept că nu în faţa procurorului/instanţei, ci în faţa istoriei, în faţa cititorului imparţial, dar necruţător critic. Chiar documentul care poate fi apreciat de start în materie (conform , unor surse, precum „ИCТОРИЯ МОЛДАВСКОЙ ССР - с древнейших времен до наших дней”, editată în Chişinău în 1982) pentru aventura politică - şi imperialistă, şi bolşevică - cu statalitatea moldovenească în dunga îngustă din stânga Nistrului, numit în acea Istorie „scrisoarea din februarie 1924 către PCR(b), semnată de un grup de comunşti, inclusiv G.Iv. Kotovschii, P. Tcacenco şi alţii, cum am înţeles, continuie să rămână ascuns în arhivele moscovite. Adică în continuare - strict secret. Ca şi multe altele, care cumva ar afecta reputaţia „soţiei cezarului”, ar demasca tertipurile, politica expansionistă, colonialistă al URSS, chiar de la începuturile aceleea.
Totuşi, perestroica a făcut posibil (neoficial) să cunoaştem conţinutul integral al acelui document (care în realitate se numea Memoriu (integral în limba originalului (ca, fireşte, şi întreg textul): Докладная записка. Срочно ЦК РКП (б)б копия ЦК КП(б)У. „О необходимости создания Молдавской Сoциалистической Республики»”, adică, nu chiar memoriu; mai degrabă apelare alarmantă, confirmată prin însăşi conţinutul documentului, mai ales, acordul lui final: „Din această cauză rugăm să fie soluţionată problema abordată de noi cât mai urgent, punând-o pe ordinea de zi a Biroului Politic al C.C. al PC(b) din toată Rusia”). Semnatari au fost opt persoane. Textul integral cu numele semnatarilor, îl datorăm revistei „Cugetul”, nr. 5-6, 1992 (după cât îmi amintesc, acel text îl mai întâlniserăm în revista „Nistrul”, ori prin 1988, ori - 1989).
Succint despre semnatari: GR: Kotovschi – comandant al corpului II cavalerie (cum a notat el personal, aplicându-şi semnâtura – basarabean; apropo, alţi semnatari n-au făcut-o, adică nici ptintr-o formă n-au preferat să-şi desemneze apartenenţa de origini; probabil, se autoapreciau extrapatrizi); Al. Bădulescu – reprezentant al Federaţiei balcanice , al P.C.R. în Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste; P. Tcacenco – fost secretar al Comitetului Regional al organizaţiei comuniste din Basarabia şi membru al Centrului de contact al organizaţiei comuniste româneşti; Sol. Tinkelman (S. Tomov) – fost membru al C.C. al U.T.C. din Basarabia, fost membru al colegiului de redacţie al organului presei de partid, fost membru al P.C. din România şi reprezentant al P.C.R. pe lângă Federaţia Comunistă din Balcan; A. Nicolau – fost membru al Colegiului Autonom Suprem pentru afacerile ruso-române, biletul de nr. 427310, stagiul de partid din anul 1917 (membru al Partidului muncitoresc social-democrat din România din anul 1907); A. Zalic – fost membru al Comitetului revoluţionar Militar Român şi al Prezidiului secţiei de propagandă internaţională din Odesa (biletul de partid nr. 280271, stagiul de partid din anul 1918, membru al Partidului Socialist Român din anul 1914); Ion Dic – fost secretar al Comitetului Rvoluţionar Militar Român, lector al Instituţiei de învăţământ superior(biltul de partid nr. 123864, stagiul de membru al P.C. din Rusia din anul 1917, membru al partidului munitoresc social-democrat din România din anul 1909); T. Diamandescu – fost organizator al bateriei de câmp revoluţionare române; T. Chioran (corect, probabil: Cioran, deşi în original semnatarul a folosit rusescul K) –şef al sectorului românesc de la Universitatea comunistă a minorităţilor naţionale din Vest, biletul de partid nr. 128250; V. Popovici- biletul de partid nr. 128253. (fost comandant al primei brigăzi internaţionale din Rusia sovietică în anii războiului civil, emigrant politic român în Uniunea R.S.S.).
Acest document, chiar pur formal stârneşte întrebări: 1.Textul e dactilografiat, dar numele autorilor-semnatari după text lipsesc. Însăşi semnăturile, toate, sunt aplicate manual, anume în ordinea expusă mai sus; nici unul dintre semnatari n-a indicat data, doar mai spre stânga de semnătura lui Popovici, găsim o menţiune manuală (dar nu cu mâna lui!): Mocква. 4 фев. 924.(probabil, e ziua intrării/ înregistrării memoriului în cancelaria CC-ului). 2. Cum se vede din faximile, cineva a aplicat manual pe prima pagină menţiunea: Сов. Секретно – Срочно -, după ce urmează, prin ştanţă: Пост ЦК, manual, N 86 п. 1е. Adică, cineva sau anumite circumstanţe, conjunctura impunea forţarea procesului din răsputeri. Amintesc: cum se poate conclude, documentul a fost înregistrat la 4 februarie, Frunze şi-a aplicat semnătra doar la 6 februarie.
La judecata mea, graba era atât de mare, încât mult dorita semnătură a lui Mihail Frunze care, probabil, nu era prin apropiere, dar a cărui semnătură se aprecia foarte importantă (cam slută era treaba cu semnăturile băştinaşilor!), a apărut pe Memoriu după şedinţa Biroului PC(b) din toată Rusia, la 6 februarie. Acea opinie, fireşte, nu putea fi alta decât în susţinerea iniţiativei: „Вопрос в ЦК КП(б)У еще не рассматривался. Я лично – за, с тем , что бы Молдавская Республика была включена в составе У.С.С. Р.” (în română: Chestiunea în CC-ul PC(b)U încă nu s-a examinat. Personal eu sunt – pentru, cu condiţia ca Republica Moldovenească să fie în componenţa R.S.S. U.). Dar dece era grabă? Existau două denumiri a cauzei: una deschisă – exportul Revoluţiei, în cazul dat - în Balcani şi cel îndosit – expansionismul sovietic, o continuareca expansionismului Rusiei Ţariste. Mai era şi a treilea aspect: înfrângerile suferite de conducerea sovietică în aceste iniţiative, promovate sub acoperişul fictiv al vestitului Komintern – creatură leninistă, în teatrul balcanic. Voi numi două: rezultatele mizerabile a activităţii încă a unei creaturi moscovite – Federaţia Balcanică comunistă şi prăbuşirea încercării de a zgudui România postbelică prin pretinsa răscoală (pretins ţărănească) din Tatar Bunar.
